Fericirea

De cele mai multe ori am pierdut binele, in timp ce fugeam dupa mai bine.In cazul meu, cei doi termeni sunt dusmani de moarte.
Ma intreb de ce mereu suntem nemultumiti si niciodata nu putem afirma ca suntem pe deplin fericiti. Nu stiu daca am spus vreodata:"Gata, e de ajuns. Nu-mi mai doresc altceva".
Astazi o fetita pe care am vazut-o la televizor mi-a dat o lectie de viata. Avea lipsa o manuta,de la cot in jos, si degetele de la cealalta. Totusi, era foarte pasionata de pictura. Si a reusit sa isi urmeze visul, avand chiar si doua expozitii. Isi dorea sa ajute copii saraci, care nu au tot ce isi doresc. Moderatoarea a intrebat-o: "Dar tu, tu consideri ca ai tot ce-ti doresti?" Si a urmat un raspuns uluitor: "Multumesc lui Dumnezeu, chiar cred ca am tot ce-mi trebuie pentru a fi fericita." M-a impresionat enorm. Cum ne dam seama in fata adevaratelor probleme cat suntem de norocosi..Si nu stim sa apreciem. Intre multitudinea de dorinte, rugaminti, uitam sa si multumim pentru ce avem. Ar trebui sa ne dam seama ca mereu poate fi mai rau.

Ne alegem tinte false, suntem atrasi de idealuri imposibil de atins si care poate nu ne-ar face fericiti. Alergam mereu dupa ceva, desi nici noi nu stim exact ce reprezinta. Stim doar ca "e tot ce ne dorim", singura cale de a obtine fericirea. Si ce e cel mai ciudat, ceva-ul se transforma rapid in altceva dupa ce il obtinem. Pasiunile ni se schimba, imbatranesc.
Cat de mult am complicat un sentiment atat de simplu, FERICIREA. Cate intelesuri, cate conotatii i-am dat..S-a creat un mit al unei fericiri "perfecte", dupa anumite reguli. Trebuie sa ai aia si aia, sa fii asa si asa. Nu intelegem ca fiecare ajunge la fericire intr-un mod aparte si o intelege diferit, privind-o prin prisma propriei inimi. Ne straduim atat de mult sa atingem fericirea "perfecta" incat cea "reala" se departeaza de noi.
Cred ca am putea fi fericiti daca ne-am multumi sa traim prezentul din plin, fara a ne proiecta in viitor. Daca nu ne-ar mai pasa parerea celorlalti, atata timp cat noua ne este bine. Daca am fi mai buni, mai toleranti. Daca am descoperi miile de motive pe care le avem pentru a zambi. Si daca am face asta mai des. Suntem fericiti cand ne auzim melodia noastra preferata, cand mancam o ciocolata( asta in cazul meu ), cand simtim mirosul parfumului preferat, cand ne amintim momentele placute din trecut. Mi se pare ca am uitat sa zambim, dar am invatat sa ne incruntam.
Fericirea e ceva relativ. Si poate fi inselatoare. Totul depinde de unghiul din care o privesti si de atitudinea pe care o ai.

Originalitatea : calitate sau defect ?

Din cele mai vechi timpuri,oamenii au condamnat originalitatea.
Societatea nu suporta sa te ridici deasupra ei,sa te faci remarcat,sa ai propriile idei.Te vrea fad,vrea o marioneta pe care sa o poate manevra.Daca ea este gri,de ce tu sa fii colorat?
Daca esti ALTFEL fata de majoritatea persoanelor, vei fi numaidecat etichetat drept inadaptat sau nebun.O vor vedea ca pe o reactie impotriva lor, ca pe o sfidare si nu vor intelege niciodata ca asa simti tu ca trebuie sa fii.Nu, tu trebuie sa joci dupa regulile ei.
Si, pana la urma,cine impune aceste reguli?Cine ne spune cum e normal sa fim?Cine ne stabileste limitele? De ce trebuie sa ne imbracam,sa vorbim,sa ne comportam intr-un anumit fel ?Daca acum un secol am fi iesit pe strada imbracati cum suntem azi,cu siguranta am fi fost marginalizati.Cine ne poate spune ce e bine si ce e rau ?Atata vreme cat respectam regulile impuse de propria noastra constiinta si moralitate , fiecare are dreptul de a fi asa cum isi doreste.
Recunosc, sunt o persoana intristator de obisnuita.M-au cuprins in griul lor si nu cred ca voi putea iesi.Imi lipseste curajul si e mult mai comod asa.Sa asculti regulile lor,chiar daca sufletul tau vrea altceva.
Dar apreciez oamenii care ies din standardele asa zisei normalitati.Rare exemplare,ce-i drept.Mai intalnim copii frustrati,care vor sa se impotriveasca sistemului imbracandu-se intr-un fel,vorbim vulgar si facand lucruri blamate de restul.Nu vorbesc de ei.Ei nu sunt originali,tot spiritul de turma ii face astfel. Vorbesc de cei care gandesc altfel,care au o mai mare deschidere a mintii ,de oamenii inteligenti care se pot face remarcati ,dar nu sunt lasati .
Societatea se ghideaza dupa aparente,formeaza o mediocritate rautacioasa,o nulitate multumita de sine . Cine suntem noi sa-i judecam pe altii ? Cu ce le suntem superiori ?Ar trebui sa ne analizam propriile noastre defecte , sa le indepartam si abia atunci sa ne preocupe defectele altora .

Inconstienta

Care este raportul dintre constienta si inconstienta din fiecare om?
Ne cunostem limitele, calitatile, defectele, propria persoana in ansamblu? Ne stim locul in aceasta lume, unde suntem doar un punct pe harta unui univers colosal ?
Toti avem impresia ca suntem MAI buni, mai capabili, mai inteligenti. Mereu noi avem dreptate si putem distigem binele de rau. Si o facem, in felul nostru. Toti incercam sa actionam asa cum consideram ca trebuie. Problema este ca nu stim cum. Doar avem aceasta falsa impresie ca detinem adevarul absolut. Nu e doar cazul narcisistilor-aceia sunt oamenii care isi venereaza propria persoana. Dar este vreun om care crede despre el ca e prost? Ca nu are un rationament bun, ca face alegerile gresite? Rareori reusim sa ne desprindem din propriul eu, sa ne depasim granitele univerului limitat si sa ne analizam obiectiv. Cazuri exceptionale. In rest, traim in inconstienta. Nu avem o imagine de ansamblu a lumii, pentru a o putea percepe asa cum este ea in realitate. Dupa cum zice si Eminescu, ne perindam mereu in acelasi “cerc strans”.Mai rau e ca avem si aroganta de a ne considera superiori altora si de a-i critica. Asa cum, probabil, altii ne critica pe noi.
Constienta unui om este ca un banut aruncat in ocean. Oceanul este inconstienta.

"Minte-ma frumos!" sau "Adevarul mai presus de toate!" ?

“Prefer adevarul dureros,in locul unei minciuni frumoase.”
Mereu aud afirmatia asta si, cu riscul de a ma insela, ma intreb : Oare? Ne dorim sa auzim, in orice circumstante, doar adevarul pur?Sau se afla si o urma de ipocrizire in respingerea unui adevar cosmetizat, care ne-ar salva inima de o durere in plus?
Cu riscul de a parea lasa sau incapabila de a infrunta realitatea, cred ca uneori avem o nevoie acuta de minciuna. Bineinteles,nu putini vor fi cei ce ma vor contrazice. Insa toti suntem oameni.Oameni cu slabiciuni, sensibili, oameni care alearga toata viata dupa un minut de fericire..
Si cum asteptam cu totii sa ni se promita luna de pe cer,sa auzim vorbe dulci,sa auzim cat de frumosi suntem,cat de inteligenti,cat de indispensabili pentru o persoana..Sa stim ca reprezentam centrul universului cuiva.Ca,pentru acea persoana,defectele noastre sunt insesizabile.Inima noastra doreste vorbe frumoase si promisiuni.Chiar daca uneori nu le crede, dar le cere. Ne fura un suras si ne da aripi sa zburam, desi suntem constienti ca nu tot ceea ce auzim e adevarat.Am prefera sa fim mereu sinceri, pragmatici, sa nu ne imaginam, sa nu speram?Doar pura realitate, fara vorbele siropoase?Cand stim atat de bine ca tocmai acestea ne tin in viata, ne tin inima in priza..

Sa analizam o situatie.
Doi oameni traiesc o frumoasa poveste de iubire, totul e roz si nici prin cap nu le-ar putea trece ca partenerul/partenera le-ar putea fi vreodata infideli. Si,totusi,se intampla. Iau cazul in care EL este cel care inseala. Fara vreun motiv anume, mi se pare mai plauzibil.Intr-o seara petrecuta "cu baietii", sub influenta unor pahare, o fata superba nu-l mai scapa din ochi. Desigur, o iubeste pe prietena lui.Dar fata i se baga pe sub piele si prietenii ii spun ca asemenea ocazii nu se pot pierde. Si petrece noaptea cu ea.Nu-i gasesc nicio circumstanta atenuanta, cu siguranata iubirea e primordiala, mai presus de influentele externe.Insa am vrea oare sa aflam noi aceasta aventura a lui? Am tine cont de proverbul :”Greseala marturisita e pe jumatate iertata.” ?Ma indoiesc. Poate am trece peste si relatia ar continua.Dar ata iubirii si a increderii a fost rupta si innodata.Si nodurile for ramane mereu acolo, dovezi ale infidelitatii.Sau ar fi fost mai bine sa nu aflam nimic, caci..ce nu stim, nu ne afecteaza?Poate ca da, poate ca nu.Dar sa incercam sa nu ne mintim singure si sa analizam situatia la rece si ce si-ar dori sufletul, nu mintea noastra.

Alt caz. Alta sfera emotionala. Un copil este adoptat la o varsta foarte frageda, poate chiar la scurt timp dupa nastere. Creste intr-un anumit univers, se dezvolta mintal, spiritual si fizic in sanul acelei familii ce reprezinta pentru el punctul de sprijin, locul unde isi arata temerile si isi marturiseste bucuriile. Apartine, practic, acelei familii.Si, la varsta adolescentei-cand,se presupune, este de ajuns de mare pentru a intelege unele lucruri, afla ca totul este fictiv, tot ceea ce-l inconjoara nu-i apartine, ca el nu a fost un copil dorit, cum a crezut mereu.Un real soc emotional. Poate ca s-ar revolta impotriva parintilor adoptivi, i-ar acuza si ca ar dori sa-i cunoasca pe cei adevarati. Cu siguranta universul creat in jurul acestui copil s-ar narui, poate ca n-ar reusi niciodata sa se regaseasca pe el insusi, mereu intrebandu-se cine este cu adevarat.Si, toate acestea, pentru ce?Care este scopul?Aflarea adevaratelor origini,pentru a nu trai o viata in minciuna?Sincer, cred ca e prea mare pretul platit. Cred ca viata si-ar putea continua cursul normal si daca totul ar fi ingropat in negura uitarii. Cred ca parinti nu ii numesti pe cei ce te nasc, ci pe cei ce te cresc.Nu pe cei ce ti-au oferit in dar viata, ci pe cei ce te invata ce este viata, care ar face orice pentru a ti-o proteja..Pe cei iti ofera un loc in lume, pe cei in ale caror brate te-ai refugiat cand nu mai aveai niciun sprijin, nu pe cei ce te-au dat destinul, pentru ca el sa hotarasca ce va face cu tine.

Care este alegerea cea mai buna?Ce ne dorim realmente?Sageata taioasa a adevarului sau balonul minciunii, care ne protejeaza pentru o vreme de tot veninul ce ne inconjoara, dar care s-ar putea sparge oricand?

Nu am chef azi..

In ultimul timp, propozitia asta se afla pe buzele celor mai multe persoane din jurul meu si, recunosc ,o regasesc si pe buzele mele. Parca ar fi o melodie pusa pe repeat. Oamenii si, ce e cel mai ciudat, adolescentii prefera sa-si petreaca timpul in fata calculatorului.
Suntem hipnotizati parca de monitor, chiar daca uneori doar ascultam muzica si, cand ne mai amintim, dam un refresh,pentru a avea activitate.Sau, intr-un caz mai fericit ,deschindem televizorul ori urmarim vreun film ,cu o punga mare de cipsuri langa.Si,avand ca motto preferat :“Somnul e sacru”,ne petrecem mai mult de jumate de zi in pat,ca,deh,e calduros si lenea e cucoana mare. Nu ne dau seama ca asa trec zile,ani si se incheie perioada cea mai frumoasa din viata noastra.Cand ne vom mai intalni cu atata libertate?Cu timpul pretios pe care,din nefericire,nu stim sa-l petrecem?Nu vom avea destul timp sa vegetam in casa cand o sa fim babute si mosneguti? Atunci o sa-i sfatuim pe altii :”Distreaza-te,mama,acum cat mai poti!Cand o sa fii ca mine..”.
Am o stare de pesimism si mi-e ciuda..Urasc momentele astea in care efectiv pierd timpul aiurea,fara niciun scop precis.Unde mai pui ca afara e frig si e gri.Si totusi sufletul meu refuza sa-si schimbe culorile vii in griul fad..
Wake up ! Viata nu e atat de lunga incat sa ne permitem luxul de a nu profita de fiecare secunda!